articol publicat in Tribuna Economica nr 11 / martie 2010
De ceva vreme în dezbaterea publică se leagă ieşirea din criză a României de accesarea banilor „europeni”. Evident că este util să se folosească această oportunitate. De aceea am şi dorit să devenim membri ai UE. Dar nu sunt – în opinia mea - chiar aşa mulţi ...
Cadrul financiar al UE pe 2007-2013 alocă României puţin peste 30 miliarde de Euro. Pe şapte ani. Deci 4,5 miliarde Euro pe an. Dar Bugetul UE este alcătuit din contribuţiile ţărilor membre, noi plătind o cotizaţie anuală de cca 1,5 miliarde.
Bugetul naţional anual al României fiind de cca 40 miliarde , ajutorul net al UE este de maximum 10% din bugetul naţional.
Comparativ cu alte state membre, România nu stă chiar bine la alocări. Nu eram încă membri în 2005, 2006 când s-a aprobat Bugetul pe septenatul în curs. Iar în perioada de până la semnarea Tratatului de Aderare eram mai mult atenţi la alte „puncte slabe” ce trebuiau depăşite. Pe politica de coeziune, României – cu 22 milioane locuitori - îi sunt alocate 19,6 miliarde euro. În timp ce Portugaliei 21,5 miliarde Euro ( 11,3 milioane locuitori şi cu PIB/locuitor mult mai mare), Ungariei 25,3 miliarde Euro( 10 milioane locuitori), Cehiei 26,6 miliarde Euro ( 10 milioane locuitori), Greciei 20,4 miliarde Euro (10,6 milioane locuitori).
Este un ajutor important pentru dezvoltarea noastră, dar nu o suma imensă. Ajutoarele primite acum 20 de ani de ţările pe atunci sărace din UE – Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda – au fost mai mari . Dezvoltarea unei ţări depinde însă în primul rând de statul respectiv, nu numai dacă reuşeşte să consume banii alocaţi, dar şi de cum îi foloseşte, în ce domenii, cu ce eficienţă. Din cele 4 ţări din UE care erau sărace în anii 80 Irlanda şi Spania s-au dezvoltat rapid, în timp ce Portugalia şi Grecia sunt şi acum sub medie.
Mai trebuie amintit că este şi o alocare pe ani, alocarea pentru România crescând de la 1,3 miliarde în 2007 la 2,5 în 2009 , 3 miliarde în 2010 până la 3,8 miliarde în 2013. Iar în folosirea acestor bani se aplică regula N+3 ( N+2), respectiv banii alocaţi pentru 2007 se cheltuie până în 2010. În 2009 am cheltuit încă bani alocaţi României aferenţi anului 2006 pe programele de pre-aderare PHARE, ISPA şi SAPARD. În ciuda unor afirmaţii politice, în 2008 România a fost beneficiar NET, a cheltuit mai mulţi bani europeni decât cu cât a contribuit la Bugetul UE. Soldul pozitiv a fost de peste 1,6 miliarde Euro, conform Raportului Curţii de Conturi Europene.
Mulţi, puţini aceşti bani trebuie absorbiţi/cheltuiţi de România. Se tot spune ca „nu sunt proiecte”. În realitate, pe unele dintre axele de finanţare - pe POR, pe unele POS-uri- valoarea totala a proiectelor depuse şi eligibile depăşesc de câteva ori sumele alocate pe întreaga perioadă 2007-2013. Doar câteva exemple : pe Programul Operaţional Regional – Axa 2 infrstructură rutieră. Axa 3.4. Infrastructură educaţională, pe Dezvoltare Rurală Măsura 322 Infrastructură rurală, unele axe pe POS-Mediu ( apă , canalizare, energie termică). Sunt însă şi domenii „neacoperite”. Pe total însă, necesarul este mult mai mare decât alocările.
Problemele sesizate – de autorităţi locale, firme, ONG-uri – sunt reale. Mai ales cele legate de aspecte birocratice,de asigurarea co-finanţării, de durata lungă ce trece între momentul depunerii unui proiect şi începerea finanţării propriu-zise.
Dacă analizăm situaţia resurselor umane implicate în accesarea fondurilor, constatăm că în ultimii ani s-au format noi specialişti. O nouă problemă apare în administraţiile publice , problemă creată de noile reglementări privind salarizarea. Specialiştii în fonduri UE vor migra din domeniul public în mediul privat. Şi atunci este mai ieftin pentru instituţiile publice să plătească şi mai mult firme specializate decât să folosească expertiza proprie ?
